...o soapta grabita in fuga unei imbratisari...linia delicata a unui obraz de barbat...ochii frumosi privind, cu o liniste purificata, rapaitul neobosit al ploii pe geamul unei ferestre inguste, de mansarda...caldura aberanta, penetranta a unui trup culcat alaturi de mine in moliciunea invaluitoare a asternutului...un trup ale carui linii abia se deslusesc in lumina inca palida a unei dimineti de vara...o privire fugara, incarcata de senzualitate, strecurata prin dezordinea salbatica a unor petale intunecate rascolite de vantul marii...o mana care`mi mangaie fruntea, incet, prelung, o mana tandra, aproape matura, de barbat, o mana a care nu stiu a cui e!...tin ochii inchisi ca sa prelungesc misterul, fiindca astept ca cineva sa se aplece in cele din urma asupra mea si...sa`mi pecetluiasca buzele cu un sarut fierbinte!...
Il vad precum un copil mare, sensibil, visator, pasional, fragil. El spune ca, inca, o iubeste pe ea. E o distanta fizica intre ei, distanta care desparte intotdeauna daca nu esti indeajuns de puternic sa lupti. Niciunul dintre ei nu vrea sa uite si "se hartuiesc" reciproc cautandu`se, prelungindu`si agonia cu speranta ca ceva se va schimba. Neputinta si frustarea il aduc intr`o stare de nedumerire copilareasca si enervat vrea, uneori, sa nu mai simta nimic. E derutat. Are momente in care vrea pe altcineva, vrea sa uite de "ea", de tot. Si alte momente in care viseaza la o viata cu "ea", o viata pe care o stie imposibila. O cauta mereu. Vorbeste de "ea", euforic, fericit, alteori furios, deprimat.
Euforia lui ma face sa ma simt cruda, rautacioasa si`ii arunc pe jumatate glumeata, pe jumatate serioasa primul gand ce`mi vine in minte: "Esti un copil atat de pierdut!". Si rad... Il privesc atenta, ii observ chipul placut framantat, gesturile cuminti, aproape ca`i ating incordarea. El ma urmareste, asteptand... Vrea sa stie cum il vad pe el, cum o vad pe "ea". E atat de serios in asteptarea raspunsurilor mele incat devin si mai ironica, aproape sarcastica. Nu ma recunosc in sarcasmul acesta si nu`mi inteleg reactiile oarecum brutale si dorinta de a`l soca. Ma intriga impresia de libertate si putere pe care mi`o da prezenta sa. Toata atitudinea lui ma provoaca sa fiu in nenumarate feluri: cand altruista, blanda, calma, cand agitata, nerabdatoare, cruda. Tristetea care i se citeste pe chip, dorinta de a mi se deschide si a`mi arata ce simte, imi trezesc o afectiune ciudata si nevoia de a`l alinta si mangaia. Si imi regasesc caldura, devin optimista, incerc sa fiu prietena cu un copil pierdut. Sunt inconsecventa. Ii vorbesc despre lupta pentru iubirea lui masochista, despre o posibila fericire sau dimpotriva ii sugerez sa caute iubirea in altcineva, sa renunte la iluzii si fantezii, ii vorbesc despre o noua iubire, mai putin apasatoare. Ma asculta atent, imi da explicatii aiurite care ma fac sa zambesc. Nu am intotdeauna rabdare sa`i ascult povestea si`i arunc cuvinte grele, il fac si mai constient de neputinta lui. Il previn ca sunt rautacioasa si ca ma joc, dar insista, vrea sa stie ce gandesc, ce simt. Rabdarea asta a lui infinita ma calmeaza si atunci timpul petrecut impreuna devine placut. Ascultam muzica, bem vin, vorbim despre prietenia noastra, despre noi. In momente ca acestea isi doreste uitarea, linistea. O intrebare verosimila se naste: ce vreau eu de la el? Uneori am senzatia ca stiu.
Vreau si am nevoie sa fiu eu, sa am o libertate a mea. Vreau pe cineva puternic care infrunta viata si o iubeste cu pasiune. Vreau furtuna si liniste, pasiune si singuratate. Toata gama de trairi adunate la un loc.
Putin inainte de moartea sa, pictorul Luchian era foarte bolnav. Boala sa grava era insotita de un tremur al mainilor. Luchian a luptat din rasputeri sa picteze pana la sfarsitul zilelor sale, efort care s`a sfarsit cu procese intentate de dealerii de arta care nu`i mai recunosteau tusele tremurande si il acuzau ca`si pune semnatura pe falsuri ca sa castige mai mult. Intr`una din diminetile acelor ultime zile, Arghezi l`a sunat pe Luchian care plangea. Arghezi a intrebat de ce. Luchian i`a spus ca doar cu o seara inainte George Enescu a venit la el in timp ce zacea in pat si, fara sa aprinda lumina, fara sa spuna vreun cuvant, a scos vioara si i`a cantat lui timp de doua ore, fara oprire.
via Tudor Chirila`s blog
Si eu m`am intrebat la fel ca si tudor...oare eu am un astfel de prieten? Si daca raspunsul lui, afost simplu si minunat : "cred ca am trei...", al meu e si mai simplu si mai "minunat" : "cred ca nu am niciunul..." ...
...si nici nu stiu cu ce sa incep mai bine...urmeaza momentul adevarului:)...nu sunt nici "papusa" pe care o crezi sculptata in indiferenta, nici fetita care cere docila sa`i explici cum trebuie sa respire intr`o camera, in care timpul trece taind in stanga si in dreapta ca un ucigas platit!...sunt fata care asculta muzica din aceea care miroase a vechi si a ciocolata, cu ritmuri ciudate, care te urca parca fara sa simti, intr`un carusel al halucinatiilor!...stiu ca peste o vreme nu o sa devin decat un simplu album, cu fotografii neinsemnate, ingalbenite, pe care praful isi va face fericit culcusul!...dar mai e vreme pana atunci si inca nu vreau sa cobor din pat!...lumina care se strecoara in mii de forme scoate la iveala milioane de fiinte mici, plutitoare, de prezenta carora pana atunci nu stiam si prin care vad lumea colorata cu alte mii de culori!...imi place ploaia...o ador!...mereu inchid ochii ascultand cu uitare de sine, ritmul neabatut al picaturilor saltarete, miscatoare, imprevizibile, lunecand pe geamuri, ca niste suflete, ca niste taine ce imi dezgolesc inima, imi alunga grijile, imi leagana visele!...o numar pe a 2580 cand...mi`a sarit o lacrima de sub pleoapa lipsita de durere!...stii cum sunt in realitate?...sunt rea, indiferenta, ignoranta, foarte egoista, ma gandesc de multe ori doar la ceea ce imi place si la ceea ce ma satisface din toate punctele de vedere doar pe mine!...dar cunosti interiorul meu?...el este cel care ascunde atat de multe taine...care de multe ori doresc in mod asurzitor sa fie descoperite chiar si de cel mai putin, aparent, important om!...stii ce consider minunat?...fluturii!...o alta pasiune in care pot spune ca ma regasesc in ultima vreme...traiesc ca si ei pentru a oferi placere, numai pentru a putea muri in liniste, o liniste aproape dureroasa!...cum iubesc?...uite aici este ceva ciudat...iubesc fara sa arat!...primesc punand restrictii pentru ca imi place sa respir si sa simt iubirea de la distanta, niciodata pe pielea mea!...cred am fost odata altfel dar acum as putea spune ca evit sa mai iubesc!...acum parca totul s`a dus...desi inca mai visez!..."fa`ti din viata vis...si visul realitate!"...asa mi s`a spus odata!...uneori, inca mai simt nevoia de a fi iubita, alintata...si inca mai am obiceiul de a ma refugia in bratele cuiva, de a inchide ochii si de a ma gandi cum ar fi, daca totul nu ar fi decat dorinta!...uneori, in mod ciudat...as vrea sa am cu cine sa fac aceleasi lucruri pe care le fac indragostitii pe strada, sa pun nume stelelor, sa gust fulgii de nea, sa ma plimb pe strazile uitate de lume!...sunt atat de multe lucruri pe care inca le mai doresc si pentru care inca mai vreau sa lupt...chiar daca realizez mult mai tarziu ca...totul este in zadar...pentru ca nicioadata nu ai ceea ce iti doresti decat in momentul in care te astepti cel mai putin...cand aproape nu mai ai credinta si speranta in suflet!...si asa...as vrea sa ma prefac surprinsa!...urasc acel sentiment cand un zambet sau o privire, un gest necugetat...iti distruge iluziile pastrate de atata timp!...unii oameni nu stiu ca, prin faptele lor ii pot rani pe ceilalti, ca unele lucruri care lor li se par banale, pentru altii pot fi atat de importante!...incapatanarea mea, nepasarea, indiferenta si ignoranta, comportamentul meu pueril, m`au dus de multe ori la pierzanie, impiedincandu`ma sa fac ceea ce imi doream cu adevarat!...iar in acele momente in care se aude, undeva departe de mine...o muzica neinteleasa, imi doresc atat de mult sa pot da timpul inapoi!...sa pot sa o iau de la inceput, sa pot face totul diferit...si sa pot scrie eu povestea mea!...dar sincer, asa am obosit!...cateodata imi doresc sa fiu ca acei oameni care se prefac ca totul e bine si ca nimic nu ii poate darama!...dar ironia este ca...pana si acele persoane..."puternice"...plang!...si apoi eu de ce nu as avea acelasi drept?...ma simt vulnerabila in fata acelora...care reusesc sa`i faca pe ceilalti sa creada ca lor le este mereu bine si ca niciodata nu pun nimic la suflet si care merg acasa si isi plang nefericirea si singuratatea!...asa cum, poate, uneori o fac si eu!...si tot asa, uneori...mergand pe strazile uitate de lume si blocate in timp, cand totul in jur miroase a vechi, a puritate furata, a amintiri de praf, imi pare ca zaresc doua siluete, cu infatisari morbide chiar, plutind deasupra strazilor umede, tinandu`se de mana dar impartind destine diferite, privind parca in gol!...mainile lor ca de cenusa se impletesc cu ranile din adancuri, caci numai asa se pot percepe una pe cealalta...si totusi parca nu sunt doua fete...ci doua trairi...fericirea si tristetea!...cine le declanseaza si de ce?...fericirea care aduce de fapt cu ea tristetea...sau dupa cum altii spun: "fericirea care este doar o pauza intre momentele de tristete!"...intreb atunci: de ce "pauza"?...de ce acest sens conotativ negativ?...pana la urma ce e fericirea?...a gasit`o cineva intr`un asa fel incat sa o pastreze pentru totdeauna?...poate ca cineva a prins doar umbra fericirii si a incercat sa o potriveasca cu propria umbra!...oare atunci cand zambesti in oglinda si in suflet te ineci cu durere, inseamna ca esti precum zambetul tau?...cineva mi`a spus candva ca cel care nu iarta e ca si cum ar bea otrava asteptand ca celalalt sa moara!....la fel privesc si eu oamenii care nu recunosc ca sunt tristi...beau din paharul iluziilor, asteptand ca cei din jurul lor sa le spuna ca de fapt pamantul e patrat!...si chiar daca nu are nici o logica si chiar daca totul pare sa fie doar o aberatie stangace...uite ca cei care o inteleg, sunt cei care sunt oameni cu adevarat, caci aceea simt muzica vietii!...iar prejudecatile sunt picaturile de ploaie care invaluie lumea in noroi pentru ca suntem naivi daca avem impresia ca cei care sunt surzi nu aud muzica vietii...desi poate ca ei danseaza mai bine pe ritmul ei decat oricare altul dintre noi!...da, am fost iubita!...cred cu tarie ca am fost iubita!..am fost si fericita!...dar aceste sentimente au cam disparut...si s`au lasat uitate!...nu ma intreba cum si de ce pentru ca nu ti`as putea spune!...nu pentru ca n`as vrea..ci pentru ca intr`adevar nu pot!...cu prietenii pot spune ca traiesc, cu ei sunt altfel!...nu pentru ca sunt cu doua fete ci pentru ca asa e firea mea (pun ziduri intre diferitele parti ale vietii mele...)!...nu te astepta sa ma vezi si sa ma simti maine, cum m`ai simtit azi sau ieri!...vrei sa stii daca imi place sa rad si sa fiu ca celelalte fete, innebunite dupa lucruri colorate si tot felul de nimicuri?...da!...bineinteles!..si ador sa rad cu pofta la soare, stand culcata pe iarba, tragand in piept parfumul vietii!...ascult muzica si fac terapie prin intermediul ei!...citesc si palpez cuvintele, caci asa le simt pana in strafundul inimii!...iar tu...tu esti inca aici in stomacelul meu cu fluturi, te simt tresarind, te visez violet!...cei ce nu ma cunosc, uneori ma persecuta!...insa eu ma mulumesc colorand aerul pe care il respiram impreuna si dandu`i consistenta unei fericiri oarecare!...nu vreau sa crezi ca sunt ciudata!...sunt asa cum m`ai cunoscut...numai ca uneori mi`as dori ca totul sa fie simplu, atat de simplu incat sa nu poata fi gandit!...nu vreau sa`mi amintesc dupa aceea, nici sa uit, sa inceapa si sa se termine!...vreau sa se opreasca in mine un timp oarecare, pentru ca atunci cand va fi gata sa plece, plecarea sa nu insemne nimic!...dar stiu, ca intr`o buna zi, voi uita totul, ma voi trezi cu zambetul pe buze si voi respira un aer proaspat al noii mele existente, inceputul fericirii si sfarsitul dezamagirii si singuratatii!...si voi uita ca am invatat ca fericirea e sinonimul durerii si al tristetii si ca speranta este sinonimul deznadejdii si al disperarii!...stiu, ca undeva in lumea aceasta, exista acel cineva frumos si special...EL`ul meu!...atunci voi avea puterea de a fi fericita pe deplin si puterea sa apreciez lucrurile pe care le am la momentul potrivit...acea persoana cu care ma voi potrivi mai bine ca piesele unui puzzle!...voi renunta la toate acele lucruri care ma tin legata de trecut, care ma trag atat de "dureros" inapoi si imi sugruma identitatea de astazi!...voi renunta la acele persoane care m`au ranit si abandonat de atat de multe ori si care nu au ascultat strigatul meu disperat de dorinta de a fi inteleasa dincolo de aparente, in profunzimea sufletului care inca mai zace in mine!...atunci va exista doar acea clipa si eternitatea ei multicolora!...ma simt acum de parca intreaga lume ar fi a mea!...este o lume a viselor intr`adevar...la adierea vantului racoros am o senzatie ciudata, de nedescris...nu vreau sa ma trezesc din aceasta dulce visare...nu vreau sa revin la realitatea dureroasa!...o adiere blanda, o amintire placuta in sufletul meu...acestea sunt senzatiile pe care vreau sa le traiesc...in lumea mea!...aiurea poate!...nu incerca din nou sa ma intelegi...sunt doar ganduri ale unui suflet de lollipopsutsa...
...probabil ca nu sunt singura care s`a intrebat vreodata cum este cel mai bine sa inchei o relatie cu un om!...inainte de toate, cred ca trebuie pornit cu alta intrebare: de ce (sa) o inchei?...
...motivele pot fi dintre cele mai pertinente sau ajung uneori sa fie legate de orgolii, nemultumiri, indiferenta, neintelegeri etc...cu toate acestea, relatiile dintre oameni au un termen de valabilitate!...ceva trebuie sa se intample ca sa`ti dai seama ca te apropii de miezul problemei sau de sfarsit!...
...cazul ideal este cel in care nici timpul, nici interesele fiecaruia nu stau intre ceea ce se numeste in primul rand omenie!...pentru ca este un termen destul de general, inainte de a fi coleg, amic, iubit, logodnic, sot sau sotie, esti om!...cand una dintre calitatile enumerate nu mai exista sau e pe cale de disparitie, trebuie sa ramana baza...
...ai plecat la drum dintr`un punct, este imposibil sa dispara si acela...tocmai de aceea nu inteleg relatiile in care intorci spatele definitv cuiva, stergi numarul de telefon, rupi fotografiile si`ti imaginezi ca asa ai rezolvat o problema...nu poti aseza trecutul in ordine alfabetica, nici pe sertare sau dulapioare!...
...ideea este ca dincolo de aparentul sfarsit trebuie sa existe si o continuare...nu exista despartire perfecta pentru ca evenimentul cu pricina este unul nedorit!...sau, cine stie?...il poti alege ca iesire dintr`un labirint...
...cu toate acestea, daca vezi dincolo de esec, daca reusesti sa pastrezi ceea ce a fost frumos dintr`o relatie, fara a o arunca la gunoi, pot spune ca acela este viitorul ei!...
...si cum ceea ce poate urma dupa aceea sta sub semnul intrebarii, pana si pe strazile intunecate rasare curcubeul!...
...in aceasta dimineata m`am trezit cu gandul ca o sa mor!...stupid dar dupa ce a trecut de orele amiezii, gandul nu`mi disparuse – ba dimpotriva, mirosul acru al mortii ma inconjura si intrase in mine...
...mi`era teama sa nu ma intalnesc cu cineva cunoscut care ar fi spus imediat la toata lumea ca am murit si nu ar fi fost bine deloc!...ar fi inceput din nou alte discutii, s`ar fi facut o groaza de speculatii cu privire la ultimele ore din viata mea si asa am ajuns la concluzia ca atata timp cat nu stia nimeni ca`s moarta puteam sa mai circul libera pe strazi, sa respir aer curat, sa zambesc necunoscutilor, sa ma pun in calea privirii lor si sa`mi spun ca la mine se uita, ca mie`mi vorbesc...
...nici nu se pune problema ca mi`ar fi placut macar unul singur dar e frumos sa te stii privita si admirata, indiferent daca nu sunt decat falsuri!...din acest motiv am incetat sa mai plang si m`am concentrat mai mult la lucruri frumoase, la mine – asa cum sunt eu, adica perfecta!...nu mai reusesc sa`mi gasesc niciun defect, poate ca nu am avut niciodata si totul a fost doar in imaginatia mea!...da, asa este, sunt perfecta, iar in afara de perfectiune mai am doar cateva...neajunsuri, sa le numesc asa!...
...cred ca din pricina ca nu am niciun defect am murit!...dar este bine, macar nu mai traiesc spaima asta, ca ma tot intrebam daca o sa`mi fie frica...ei bine, nu`mi este, nu`mi pare rau si ce este cel mai bine, e ca nu`mi mai pasa de multe lucruri – poate mi`ar prinde bine o sticla de vin rosu dar ma mai gandesc!...cred ca tot timpul mi`a placut vinul rosu sau macar ideea de a tine in mana un pahar frumos pe jumatate plin...sau pe jumatate gol...
...si pentru ca sunt frumoasa, compania unui astfel de pahar ma face sa ma simt speciala, mai speciala decat sunt!...nici macar nu este vorba de betie, betia este gretoasa; alcoolul nu ma face sa ma simt bine, o femeie beata este un dezastru: daca nu plange, devine vulgara!...dar e bine ca si femeile se imbata, sunt foarte haioase, mai ales atunci cand devin proaste si brusc au idei....nici nu mai conteaza ce fel de idei...bune, rele...acest lucru nu are nicio importanta: idei sa fie!...dar punctul culminant este atunci cand se iau in brate si incep sa planga, iar daca ajung sa si faca amor, totul devine un deliciu....si cum sa nu fie viata frumoasa cand astfel de minunatii te fac sa razi?...
...totul e minunat, orice are o scuza!...spre exemplu: cand ma deranjeaza ca am o viata dezordonata, imi spun ca sunt boema; daca ma paraseste iubitul, brusc imi dau seama ca nu era bun de nimic; daca nu am bani inseamna ca nu sunt platita suficient, ca eu muncesc enorm; daca am ficatul marit vina o poarta efortul intelectual, nicidecum maioneza; daca sunt grasa este minunat, pentru ca nu sunt slaba, slabele sunt urate; daca tusesc, nu tutunul e de vina, ci dusurile reci pe care le fac pentru ca m-a parasit iubitul (desi eu, chiar nu fumez!)...
...si lista ar putea continua la nesfarsit...asa se scurge viata mea minunata, dintr`o scuza`n alta!...cu toate acestea rezist si recomand tuturor nemultumitilor sa`si gaseasca scuze, cat mai multe scuze, sa ploua cu scuze si atunci cand le vine randul sa moara, sa`si ceara frumos scuze!...
